Bărbatul cu numărul 25418

Privea în juru-i înspăimântată. Se întreba dacă tot ceea ce simţea nu făcea parte dintr-un vis urât. Îşi dorea ca ticăitul ceasului de pe masa de lângă fereastră să înceteze şi totul să dispară. Îşi dorea ca totul să fie ca înainte, când viaţa ei nu era pusă în pericol şi bătăile inimii îi erau liniştite. O perioadă în care libertatea nu-i era călcată în picioare de un dement cu o privire îngrozitoare, cu gânduri negre şi blestemate, posedat de cei mai întunecaţi demoni ai Iadului.

O perioadă în care ea putea să fie ea, fără să rişte să plătească cu propria-i viaţă pentru acest lucru.

Oftă pentru a mia oară în acea oră târzie şi încercă să-şi mişte mâinile. Întâlni încă o dată strânsoarea puternică pe care el i-o făcuse când o adusese în acea pivniţă rece, legându-i mâinile şi picioarele. Funia era puternic strânsă pe pielea ei. O rănea în multe locuri. Nu ştia dacă sângera sau nu, dar putea să-şi imagineze roşeaţa ce înlocuise albeaţa pură a pielii ei fine. Încheieturile picioarelor îi amorţiseră din cauza strânsorii.

Picăturile de sudoare îi alunecau uşor pe ceafă, pereţii înguşti ai încăperii îi răpeau puţinul aer pe care-l mai avea. Câţiva stropi îi ajungeau pe gene. O făceau să clipească repede pentru câteva secunde, până când coborau uşor pe obraji şi se opreau la baza gâtului.

Şi-ar fi dorit să primească un pahar cu apă rece şi să-şi potolească setea ce-i mistuia gâtul, agitând-o şi mai mult. Încerca să-şi amintească când fusese ultima oară când mâncase, dar mintea sa refuza să-i ofere răspunsul.

Ultimul lucru pe care și-l amintea din zilele trecute era clipa în care el spărsese fereastra dormitorului ei în acea seară caldă de vară, îi acoperise ochii şi gura cu o cârpă neagră, îmbibată într-o substanţă urât mirositoare. După aceea, nu mai ştiuse nimic de ea, până când se trezise legată de scaun, răpită de un nebun pe care nu-l cunoştea.

Oricât de mult încerca să descopere dacă-l întâlnise vreodată, chipul său înfricoşător, plin de cicatrici, nu-i trezea nicio amintire. Cu toate că avea o faţă şi o privire ce erau greu de uitat, nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată, fie şi din întâmplare.

Şi-atunci, de ce o răpise şi de ce o adusese în acel loc oribil, unde o ţinea legată de scaun?

Întoarse capul şi privi în spate. Spera că avea să găsească un obiect care să o ajute să iasă de acolo. Cu toate că făcea acest lucru de câteva zile, spera, în fiecare moment, că avea să descopere un detaliu pe care nu-l văzuse data trecută. Nu înceta să creadă că urma să scape cu viaţă, să se elibereze din ghearele vulturului periculos ce o răpise.

Analiză cu atenţie pereţii reci, de piatră. Îşi chinui privirea obosită să descopere un detaliu care ar fi putut să o ajute. I se păru că vede în colţul estic o gaură, dar înţelese apoi că pata neagră reprezenta de fapt un şobolan mort care duhnea îngrozitor.

Îşi strânse buzele şi întoarse repede capul. Voia să uite acea imagine îngrozitoare. Stomacul, cu toate că era gol, începuse să o roadă; amenința că o va face să vomite în secundele care aveau să urmeze. Îşi umezi buzele şi-şi calmă respiraţia. Înghiţi la fiecare două secunde. Îndepărtă valul ce i se ridica din stomac spre gură. Nu suporta să vomite şi ura mirosul şi gustul pe care le avea apoi în gură. Iar acum nu era momentul potrivit, pentru că nu ar fi avut cum să scape de ele.

Continuă cu procesul pe care şi-l impuse. Încercă să nu se mai gândească la senzaţiile ciudate ce-i străbăteau corpul. Vru să-şi amintească o zi frumoasă pe care o petrecuse la malul mării cu iubitul ei, dar totul o întristă şi se sperie mai rău, pentru că realiză că erau şanse să nu-i mai vadă privirea blândă niciodată. Dacă acel dement îi hotărâse soarta, totul se terminase.

„Oare şi-a dat seama că lipsesc?”, se întrebă deschizând brusc ochii; întâlni aceeaşi imagine deprimantă a peretelui care se înălţa în faţa ei. „Oare este îngrijorat? Oare mă caută? Şi dacă mă caută, o să mă găsească?”

Suspină şi simţi cum lacrimile începură să se formeze în ochii ei. Se deprimă şi mai rău. Oftă şi clipi de multe ori, până când le îndepărtă. Nu voia să plângă acum, pentru că ştia că nu avea niciun rost. Dacă voia să scape, trebuia să nu-şi consume energia degeaba. Chiar dacă nu mai mâncase nimic de zile întregi, voia să-şi păstreze puţina forţă ce-i mai rămânea în mâini şi-n picioare pentru momentul în care avea să evadeze.

Cu toate că nu ştia cum, voia să încerce. La urma urmei, ce avea de pierdut?

Îşi aminti că citise într-un articol că un om poate rezista cinci zile fără să mănânce, urmând ca mai apoi să moară dacă nu este hrănit la timp. Vru să facă socoteala zilelor de când fusese răpită, dar nu ştia cât timp stătuse inconştientă. Ştia doar că de când se trezise trecuseră abia două zile.

Acest lucru însemna că încă mai avea şanse să scape, dacă acţiona cu cap.

Mai încercă încă o dată să rupă sfoara, smucindu-se pe scaun. La un moment dat simţi că-şi pierde echilibrul, drept pentru care se potoli şi aşteptă. Nu ştia pe cine sau ce aştepta, dar nu era o idee bună să se agite. Dacă ajungea pe podea nu rezolva nimic.

Fără să-şi dorească acest lucru, întoarse capul spre locul în care se afla corpul şobolanului mort. Îl privi cu atenţie. Se întrebă dacă îl văzuse şi ziua trecută. Analizase foarte bine încăperea atunci, dar nu-şi amintea ca el să fi fost acolo.

Convinsă că acesta era adevărul, începu să pună lucrurile cap la cap. Răpitorul o vizitase o singură dată ieri, şi nu adusese niciun animal mort cu el ( ar fi observat acest lucru ). Atunci trebuia să fi ajuns printr-o gaură, murind apoi de unul singur.

„Dacă a ajuns singur, fără ca nebunul ăsta să-l arunce aici, înseamnă că există o gaură în perete. Of, ce mi-ar plăcea să-i pot mişca corpul de-acolo şi să văd adevărul!”

Îşi roti tălpile pe podea. Căută o modalitate prin care sfoara să nu o rănească. Îi fu greu la început, dar după ce-şi dezmorţi pielea şi puse sângele în mişcare din nou, se descurcă. Dacă le rotea mereu spre dreapta, mai întâi piciorul drept şi apoi cel stâng, putea să se mişte fără să se rănească prea rău. Întregul corp îi era plin de răni, dar nu se îngrijora de acest lucru acum, când timpul nu era de partea ei. Nu ştia ce avea să facă după ce ajungea la şobolan, dar spera că avea să găsească o cale de ieşire.

Picioarele deja îi ajunseseră lângă scaun; îi îngreunau poziţia. Acum că descoperise cum să se mişte, încercă să mute şi scaunul. Coordonă mişcările picioarelor cu cele ale scaunului. Nu prea ştia cum să facă acest lucru, dar trebuia să reuşească.

Îşi mută corpul spre dreapta şi trase după ea picioarele scaunului. Le mişcă pe podeaua de piatră. Zâmbi şi inspiră adânc. Îndepărtă oboseala ce punea stăpânire pe ea. Continuă cu aceeaşi mişcare minute bune. Înţelese că nu avea să reuşească prea repede. Oricât de mult se chinuia, scaunul nu avea să se mişte. Se deplasa doar câţiva milimetri la fiecare încercare a ei.

Neputincioasă, se opri pentru o clipă. Cântări posibilităţile. Nu avea multe lucruri de ales, acesta fiind, deocamdată, singurul mod prin care putea să scape. Se pregătea să încerce din nou când îi auzi paşii grei în spatele uşii de fier.

Inima i se opri pentru o secundă. Ascultă temătoare ce se întâmpla dincolo. Nu ştia dacă era de bine sau de rău că el urma să intre, dar voia să vadă dacă mai exista o şansă pentru ea.

Voia să ştie cât va mai îndura.

Înghiţi în sec şi-şi strânse pumnii. Simţi şi mai tare strânsoarea care-i bloca încheieturile. O transpiraţie rece îi străbătea ceafa. Ticăitul ceasului o înnebunea şi mai mult.

După două secunde uşa se deschise. Silueta lui se contopi cu lumina de pe hol. Îl privi cu coada ochiului. Se sperie de asemănarea izbitoare dintre el şi demon. Privind încăperea, înţelegea că nu erau multe lucrurile care-i deosebeau.

„Doamne, dacă într-adevăr exişti, salvează-mă. Nu-l lăsa să mă nenorocească. Te rog!”, îşi spuse în gând, prefăcându-se că nu-i simţea privirea dură pe care el i-o arunca.

„A mea eşti acum”.

El zâmbi şi păşi în cameră. Lăsă uşa să se închidă uşor în urma lui, alăturându-i-se astfel ei.

Stomacul i se strânse când ușa se închise. Bănui ce însemna acest lucru.

„E nebun. Nu ştiu ce vrea de la mine, dar nu este în toate minţile.” Îi auzi paşii mici care se apropiau de masă. Se rugă să nu o rănească. „Dacă vrea să mă omoare, măcar să aibă decenţa să o facă repede. Nu am să opun rezistenţă, din moment ce nu mai pot scăpa, dar măcar să nu sufăr prea rău.” Nu ştia ce să creadă despre el, despre tot ce i se întâmpla. Înţelegea doar că din momentul în care el închisese uşa, numărătoarea inversă începuse, pregătind tortura ce o aştepta.

Iar ea încă nu ştia de ce se afla acolo.

De ce avea să moară.

Mâinile sale groase şi păroase scoaseră din buzunarul jachetei rupte două cuţite şi un pistol gol; păstră gloanţele în buzunarul interior. Le puse pe masă şi privi ceasul.

23:45.

Mai era doar un sfert de oră până la miezul nopţii, când o nouă zi avea să înceapă. Doar cincisprezece minute în care trebuia să decidă ce avea să facă.

Zâmbi şi îşi mişcă gâtul, apoi îşi roti umerii. Îi simţea privirea speriată. Teama ei îi hrănea ura pe care i-o purta. La început se speriase de intensitatea sentimentelor lui, dar după ce o reîntâlnise în parc, totul căpătase un sens: era corect ceea ce el făcea.

Cel puţin aşa i se părea lui, iar acest lucru era mai mult decât suficient. Deocamdată.

-Mă cunoşti? o întrebă cu o voce rece, dură, rămânând cu spatele la corpul ei obosit.

La început i se păru că-şi imaginează totul. Tonul vocii lui o sperie. Nu se aştepta la un lucru drăguţ sau politicos din partea lui.

Înghiţi în sec şi-şi căută cuvintele. Nu știa ce să spună pentru a-şi uşura pedeapsa. Ea nu-l cunoştea, nu-şi amintea să-l fi văzut, dar el părea convins de contrariu.

-Nu, şopti cu o voce care-i trăda teama.

Folosi tot aerul din plămâni când răspunse, apoi se chinui să-l recapete. Căldura de afară se infiltrase în pivniţa în care se afla. Îngreuna aerul pe care-l respira. Nu mai gândea coerent, dar se străduia să nu se piardă acum, în ultimele clipe.

Îi văzu degetele strângându-se pe masă. Se ghemui pe scaun, atât cât putu, crezând că avea să se protejeze de ce va urma. Închise ochii în clipa în care mâna lui se ridică în aer. Lovitura care-i întâlni obrazul drept i se păru un vis. Sunetul îi sparse urechile. Rămase în memoria ultimelor sale momente de viaţă. La început nu simţi nimic, dar când îşi mişcă maxilarul superior, un junghi puternic îi cuprinse muşchiul, oprindu-i orice mişcare.

O lovise.

Ar fi vrut să ţipe la el, să-i spună în faţă că-l urăşte, dar l-ar fi provocat şi nu era în folosul ei. Avea să moară, era conştientă de acest lucru, dar nu voia şi durerea ce urma să-i provoace decesul.

„Dacă tot mă chinui, măcar să merite efortul”, îşi spuse în minte când deschise ochii.

Îi auzea respiraţia nebună, dar nu spuse nimic. Simţi cum o lacrimă îi alunecă pe obraz. O ignoră. Nu-şi mai dădea seama dacă simţea ceva; urmele loviturii opriseră orice gând coerent. Doar simpla idee că el, un nenorocit care o răpise, o lovise o cutremura, o lăsa făra apărare.

O rănise. Cu intenţie.

Bărbatul expiră şi-şi strânse pumnul. Îi privi obrazul roşu. Urmele degetelor sale încă se cunoşteau. Îi ofereau o satisfacţie pe care nu o mai întâlnise până acum. El, care până atunci nu făcuse altceva decât să-şi plănuiască până la cel mai mic detaliu răzbunarea, îşi îndeplinea visul. O avea în faţa lui pe cea care-i nenorocise destinul. Putea să se răzbune.

Lucrul pe care şi-l dorise de atâta vreme se întâmpla, era real.

Privi pistolul de pe masă şi zâmbi. Amâna clipa. Încă nu se rezolvase nimic.

-Te mai întreb o dată, începu să-i vorbească cu ură, apropiindu-se precum un prădător de ea. Îşi puse două degete sub bărbia ei fină. Îi săltă capul. Mă cunoşti?

Când îi auzi întrebarea îşi retrase chipul. El zâmbi şi îi prinse maxilarul inferior. Îl strânse cu putere. O obligă să-l privească.

-Uită-te la mine, nenorocito! îi ordonă mărind strânsoarea. Mă cunoşti?

Îşi strânse ochii. Se rugă neîncetat să nu-i deschidă. Ştia că avea să vadă în privirea lui ura care o adusese aici, dar nu era necesar să se chinuie cu ea.

Nu voia.

Degetele lui mari şi groase începură să urce pe pielea chipului ei. Se opriră sub ochi. Atingerea sa o dezgusta, îi mărea greaţa care i se forma în gură. Dacă ar fi putut, i-ar fi vomitat în faţă, dar nu s-ar fi simţit mai bine.

-Incredibil cum nimic nu s-a schimbat de-atunci, murmură el atingându-i chipul în continuare, memorându-i fiecare trăsătură. Voia să-şi continue viaţa amintindu-şi de trăsăturile celei care-l distrusese, să se bucure de fiecare dată când avea să se gândească la acest lucru.

Suspină şi vru să se îndepărteze. Atingerile lui o speriau. O altă lacrimă îi alunecă pe obraz. Îi întâlni degetele. El o simţi şi o ridică. O spulberă sub atingerea sa demonică.

-Îţi mai aminteşti acea noapte? o întrebă el depărtându-se. Se apropie de masă, cu lacrima ei încă pe deget.

Deschise brusc ochii şi-i privi spatele. Își dorea multe lucruri şi în acelaşi timp nimic. Ar fi vrut să-l omoare, dar nu merita să plătească toată viaţa pentru acest lucru. Nu voia să ajungă la închisoare, când ea era victima şi el vinovatul.

-Cum ai putea să-ţi aminteşti, când pentru tine totul a fost atât de uşor? murmură el cu ură. Privi lama ascuţită a cuţitului care stătea pe masă.

Îşi vedea reflexia în el. Se simțea străin de imaginea pe care o zărea. Încerca să-şi amintească cum arăta în acea noapte în care o întâlnise pentru prima oară, dar totul părea să i se fi şters din minte. Acum era diferit; anii petrecuţi în închisoare îl schimbaseră în totalitate. Nu mai era el nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Totul se schimbase. Singura dovadă a trecutului său normal era numele.

„Dar cred că şi pe acela l-am uitat. Atâţia ani am fost pentru ei bărbatul cu numărul 25418.”

-Anii au trecut, iar totul a rămas istorie pentru tine.

Cu toate că părea să fi fost şters dintre oameni, trecutul încă nu-l abandonase. Îi amintea şi-acum evenimentele din acea noapte neagră. Încă mai simţea stropii reci de ploaie ce-l udaseră până la piele, urletele câinilor care se plimbau liniştiţi pe strada abandonată, becurile stâlpurilor ce se pregăteau de stingere. Încă mai auzea strigătul ei, motivul pentru care totul se schimbase.

Ea se cutremură şi îşi opri respiraţia pentru o clipă. Își aminti acea noapte pe care vrusese să o uite. Nu se mai gândise la ce se întâmplase, dar încă rămăsese în sufletul ei şi o durea.

Dar de unde ştia el?

-Ploua afară, iar eu mă grăbeam să ajung acasă, murmură el închizându-şi ochii; se consola doar cu gândul că merita să-şi amintească totul acum. Nu era centimetru din pielea mea care să nu fi fost ud, dar nu-mi păsa. Ştiam că de îndată ce aveam să ajung acolo, totul va fi uitat. Câinii îmi arătau drumul, se plimbau nepăsători pe străduţa aia abandonată, pe care nici dracu’ nu s-ar plimba în plină zi! Mă pregăteam să intru în bloc când te-am auzit strigând. Cheile mi-au căzut în baltă, şi totul a încetat. Nu ştiam ce ţi se întâmplase, dar bănuiam că fuseseşi rănită, din moment ce zona era locuită de tot felul de criminali şi violatori în serie. Am lăsat cheile acolo şi am mers spre celălalt colţ al blocului. Știam că de-acolo venise strigătul tău. Am scotocit prin geantă până am găsit o lanternă cu care mi-am luminat calea până la tine. Tipul nu era acolo când te-am văzut întinsă pe asfalt, strângându-ţi cu putere bucăţile de bluză în jurul sutienului.

Se opri pentru o secundă. Încercă să se calmeze. Nu voia să riposteze acum, dar simţea că risca să explodeze din moment în moment. Iar ea se afla la doar câţiva centimetri de el.

„Totul are să se sfârşească îndată”, îşi repetă în minte.

Ea profită de linişte pentru a-şi calma respiraţia. Ignoră lacrimile care-i curgeau neîncetat pe obraji. Încă de când îi văzuse ochii se temuse, dar acum înţelesese totul. Pricepuse de ce nu-l recunoscuse, cu toate că-l mai întâlnise.

Înţelesese totul, însă mult prea târziu.

-Mă pregăteam să te ajut când nenorocitul mi-a sărit în spate şi mi-a mânjit cămaşa cu sânge, continuă el povestea, păstrându-şi tonul rece. Am căzut peste tine, iar tu te-ai speriat. Ai crezut că şi eu voiam să te rănesc. Fără să-mi dau seama, degetele mele ţi-au atins rana, lăsându-mi astfel amprenta pe pielea ta. Când m-am dezmeticit, el plecase deja. Alarma poliţiei se auzea în depărtare şi ştiam că aveau să ajungă la noi şi te vor salva. Eram pregătit să declar, să spun tot ce se întâmplase, dar tu mi-ai luat-o înainte.

-Eu… şopti ea cu lacrimi în ochi, amintindu-şi vorbele din acea noapte.

-Tu le-ai spus poliţiştilor că eu te violasem. Erai atât de speriată, încât nu s-au gândit că puteai să minți. Oricât de mult am protestat, nu m-au crezut, aşa că m-au dus la poliţie. Aveau declaraţia ta, iar a mea nu mai valora nimic. Amprentele mele se aflau la locul crimei, sângele tău fusese găsit pe degetele mele, ce mai, tacâmul complet! Tu nu ţi-ai retras declaraţia şi cum fusese o noapte ploioasă, nu ai putut recunoaşte chipul celui care te-a atacat. Eu am fost declarat vinovat şi am ajuns la închisoare, iar tu ţi-ai văzut liniştită de viaţă în continuare.

Ea suspină şi-şi muşcă buzele. Știa că acum totul se terminase. Fără să-şi dea seama, acuzase pe altcineva de ce i se întâmplase. Lăsase adevăratul vinovat să umble liniştit prin lume.

Ea îi distrusese viaţa celui care ajunsese acolo pentru a o salva.

Merita să moară.

-Nu cred că poţi să înţelegi ce înseamnă să petreci zece ani în închisoare, un loc în care toţi te tratează cu nepăsare. Un loc unde ţi se uită istoria, trecutul, viaţa, până şi numele. Un loc în care nu reprezinţi nimic altceva decât un cod cu ajutorul căruia eşti monitorizat mereu. Asta am ajuns eu acolo, din cauza ta. Bărbatul cu numărul 25418. Iar tu nu te-ai întrebat nicio clipă dacă eram sau nu vinovat. Ţi-ai văzut liniştită de viaţă, fără să-ţi pese.

-N-am ştiut, şopti ea printre lacrimi, privind podeaua. Când te-am simţit pe mine, am crezut că o să… Îmi pare rău.

Îşi coborî capul şi lăsă lacrimile să-i ude tălpile. Regreta ceea ce făcuse. Durerea fusese atât de mare, încât pentru o clipă îşi pierduse cunoştinţa. Când se trezise, el tocmai ajunsese pe ea, împins de cel care o rănise. Totul se amestecase în mintea ei. Realitatea fusese înlocuită de minciună.

Trecuseră zece ani, dar totul părea la fel de viu de parcă ar fi fost ieri.

Nimic nu se schimbase pentru ea.

Doar chipul şi viaţa celui care o salvase.

-Prea târziu pentru regrete, şopti el luând pistolul de pe masă.

Scoase gloanţele din jachetă şi le introduse în armă. Îl lăsă pe al doilea pe masă. Avea doar două gloanţe, dar cum victima nu urma să opună rezistenţă, totul avea să fie simplu. După atâţia ani petrecuţi printre criminali, învăţase cum să omoare.

Era un criminal, ca toţi cei pe care-i întâlnise în celulă. Era unul dintre ei.

-Omoară-mă, şopti ea când el se întoarse. O merit.

Zâmbi şi păşi spre scaunul pe care se afla. Îi dezlegă mâinile şi picioarele. Ea se miră la început, dar ştiu că nu avea să o lase liberă. Totul era hotărât.

-Măcar meriţi să ai o moarte decentă.

Ochii săi, cu toate că aveau un aspect demonic, nu trădau nicio emoţie acum. Pentru el, totul era foarte clar şi renunţase de mult timp să mai simtă ceva. După zece ani petrecuţi în închisoare, nu mai simţea compasiune sau iubire. Totul se rezuma la un singur cuvânt: răzbunare. Chiar dacă avea să plătească pentru această crimă, măcar orgoliul său va fi liniştit, pentru că-şi făcuse dreptate.

Clipi o singură dată şi îşi întinse braţul după armă. Merse câţiva paşi în spate. Pregăti totul şi ezită o secundă. Voia să trăiască momentul la maxim. Victima lui, fata care-l bântuise în tot acest timp, se afla acolo, liberă, pregătită pentru final. Visul său era acum realitate şi putea să iasă la suprafaţă, să răbufnească în valurile gloriei. Urma să ajungă la închisoare pentru acest lucru, dar nu-i păsa. Oricum viaţa lui era deja sortită pierii.

Dar ea nu merita să trăiască, după tot ce îndurase el în aceşti ani.

Totul era justificat. Totul era simplu.

Şi totul era real.

Îi privi corpul firav, lipsit de putere şi îi fixă inima, apoi întinse braţul drept, în care ţinea arma. Îşi încolăci degetele pe trăgaci, iar în secunda în care apăsă şi glonţul nimeri fata în inimă, totul se termină. Corpul îi căzu pe podea, sângele îi șiroi liber pe trup. Ochii îi rămaseră deschişi, măriţi de spaimă şi durere.

Privi ceasul de pe masă şi zâmbi.

00:00.

Acum totul era lămurit, iar el îşi făcuse dreptate.

Încolăcită pe podea, într-o baltă de sânge, cu privirea speriată, arăta ca acum zece ani, când el o găsise după colţul blocului, inconştientă.

Nimic nu se schimbase.

 

Articol înscris la Concursul “Moștenirea”

Categoria “Creații literare”
Ediția 2012


Anunțuri

2 gânduri despre „Bărbatul cu numărul 25418

    simonikr a spus:
    30 Mai 2012 la 2:38

    Captivanta povestea… te felicit pentru ea.. nu ma asteptam sa se sfarseasca asa!

    septembrie a spus:
    4 Iunie 2012 la 21:58

    Of, Doamne!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s