Lună: Iunie 2012

Recenzie în două părți

Publicat pe

Fetele de la Povești Întunecate, care îmi sunt și bune prietene, au citit cartea. Și, ca două fete cuminți, i-au făcut și recenzia. Două păreri despre aceeași poveste.

Ideea cartii este aceea ca oricat de mult ai gresi si oricat de mult rau ai face unei persoane, daca aceasta te iubeste cu adevarat, va putea sa-ti ierte trecutul si sa traiasca alaturi de tine un prezent magic. Scrisa in propozitii scurte, dar concise cu o incarcatura emotionala mult mai mare decat as fi crezut, povestea scrisa de Adina Speteanu m-a atins pana in cele mai ascunse colturi ale inimii. Nu trebuie sa ai curaj ca sa iubesti, ci doar sa ai curajul necsar sa lupti pentru persoana pe care fie ca vrei, fie ca nu….o iubesti.”

Articolul complet îl găsiți aici

Ceea ce am sa va spun, insa, este ca e o placere sa citesti acest roman. In primul rand, imi place enorm stilul Adinei. Frazele sunt scurte, dinamice si pline de detaliile pe care le-ar remarca intr-adevar un om aflat in situatia descrisa. Poti sa vezi apusul, poti sa simti materialul perdelei pe piele, poti sa auzi zgomotele unei case… Si totul fara sa abunde, lasand cititorul sa-si imagineze la randul lui mare parte din detalii.

Articolul complet îl găsiți aici

Mii de mulțumiri, încă o dată, fetelor. 🙂

Anunțuri

14

Publicat pe

Și au trecut două săptămâni. Două săptămâni în care am cunoscut mai mulți oameni decât în toată viața mea. Două săptămâni în care am încercat să mă obișnuiesc cu altceva. Curios, dar încă nu m-am trezit din vis. Tot în dimensiunea din capul meu am rămas, departe de tot ce-i în jur.

Am dat primul interviu din viața mea, am socializat cu cei care l-au comentat. Am cunoscut oameni noi, iar asta cred că este cel mai important lucru. Am primit recenzii, iar unii oameni m-au și anunțat că au avut curajul să-mi cumpere cartea.

Mi-am văzut prietenii cu romanul în mână, citind de zor. N-am crezut niciodată că o să apuc să văd așa ceva. Senzația a fost mult prea frumoasă, așa că nu mi-ar ajunge nici două sute de articole pe blog ca să descriu tot ce am simțit atunci. M-au motivat, iar asta a contat. M-au motivat să nu renunț, să continui să demonstrez că se poate, că nu sunt chiar atât de „blondă”. Așa că da, continui cu scrisul până când ori îmi vor muri neuronii, ori Dumnezeu știe ce se mai întâmplă. Dacă nu dispărem anul ăsta, o să mai auziți de mine mult timp. :))

Am primit și o diplomă. Și, cel mai important, o groază de aplauze.

Au fost cele mai grozave 14 zile din viața mea, în care am descoperit că imposibilul nu există dacă știi cum să te porți. Indiferent de vârstă, religie, principii politice, se poate, atâta vreme cât credem în ceea ce ne dorim. Dacă suntem siguri pe noi, nu avem bariere.

Așa că, în memoria acestor zile, nu-mi mai este teamă.

 

Dovada că nu vorbesc prostii! :))

Și cu cartea ce facem, bre?

Publicat pe

Am uitat cum e să citim. Sau nu mai vrem. Sau nu ne mai place. Mă rog, una dintre variante sau toate trei la un loc, după caz. Oricum ar fi, nu mai citim. Nu în numărul acela mare la care ne place să ne gândim. Adevărat, în dimensiunea din capul meu treaba stă altfel, dar nu ajută deloc. De ce? Pentru că în realitate este exact opusul.

De ce să ne mai obosim să citim dacă oricum se va găsi vreun regizor care să ecranizeze povestea, asta dacă o să aibă priză la public? Uite de-aia, pentru că ce ne imaginăm noi, în capul nostru, când citim, nu va putea reda niciun regizor vreodată, oricât de talentat ar fi sau oricât de multe Oscar-uri ar avea în palmares. Dar parcă tot e mai comod să stai pe scaun și să vezi rezumatul cărții în două ore. Și-apoi pretindem că știm povestea și că suntem „citiți”.

Nașpa, pentru că farmecul cărții n-o să-l aibă niciun film, niciodată. Și toate acele povești, pentru care scriitorii și-au dat și sufletul, merită să prindă viață în mâinile noastre. Pentru că da, fie că vă vine să credeți sau nu, încă mai există oameni care scriu, și foarte mulți o fac foarte bine. Și pentru efortul lor merită să ne pierdem câteva ore din viața noastră socială, pe zi, ca să vedem ce este în sufletul și mintea lor. Pentru că, deși este trist, oamenii ăștia sunt nemulțumiți de ceva, iar scrisul este singura lor evadare.

Așa că luați-vă inima-n dinți și deschideți o carte. Nici nu știți ce s-ar putea să întâlniți. 🙂

Povești Întunecate

Publicat pe

Fără să aibă vreo legătură cu tot ce debitez eu pe-aici, vreau să vă prezint un blog interesant, pornit din pasiune și plăcere. Și da, poate că îi fac reclamă și pentru că le cunosc pe cele două fete care se ocupă de el, dar asta mă privește doar pe mine. 🙂

 

Povești Întunecate este un blog dedicat cărților de toate genurile, pornind de la romanele SF, fantasy, romance și uneori non-fantasy. Este un blog unde veți găsi informații despre cărțile apărute în România și unde sunteți bineveniți să vă spuneți părerea despre acestea. 

Autorii blogului sunt Andrushka (A. B. Holy), un scriitor în devenire, și Ghanda, o cititoare înrăită. Împreună, încercăm să vă ajutăm să descoperiți universul lecturii și al cărților, care deși au o copertă nu tocmai atractivă sau au un titlu cam sec, care nu vă spune nimic, nu înseamnă că nu sunt opere de valoare ale unor oameni care lucrează cu sufletul și cu inima pentru a le da viață pentru voi, cititorii. 

O carte bună se citește sub clar de lună.’ „

 

N-am să insist foarte mult. O să vă rog doar să aruncați un ochi, pentru că s-ar putea să vă placă ce veți găsi pe-acolo, mai ales dacă sunteți interesați de noile apariții editoriale de la noi.

Și fiți pe fază, pentru că vi se pregătește o surpriză. Detalii în curând! 🙂

Marțea-i cu noroc :)

Publicat pe

 

Și s-a lansat cartea! Emoții multe, zâmbete, flori. Și multe, muuuulte autografe. Dar a ieșit mult mai bine decât m-am așteptat. A fost o atmosferă degajată, ca o după-amiază petrecută cu prietenii într-o cafenea. Întrebări, curiozități și aplauze.

Și câteva poze 🙂

Această prezentare necesită JavaScript.

Se lansează! :D

Publicat pe

 

Marți, 12 iunie, ora 18:00, Cafeneaua Carada. 😀

 

 

*

Uşa biroului se deschide şi doamna îmi zâmbeşte. Se apropie de mine. Ştiu ce înseamnă asta. Inspir adânc.

-Poţi să intri, îmi spune. Este mai binedispus astăzi, murmură când trec pe lângă ea.

Întorc capul speriată, dar nu reuşesc să-i observ chipul, deşi presupun că zâmbeşte. Mai binedispus astăzi? Ce vrea să însemne asta? Că în zilele lui proaste o să fie mai rău decât este acum?

Închid uşa în urma mea şi rămân acolo. Îl privesc cuminte. Încerc să mă conving că pot să fac faţă, că nu am să mă dau de gol.

Capul îi este aplecat peste câteva hârtii de pe birou. Îi privesc părul de un şaten închis până aproape de umeri. Îmi amintesc de tânărul din faţa mormântului. Aceeaşi culoare, aceeaşi mărime.

Ori am vedenii, ori sunt în faţa acelui tânăr.

-Ia un loc, îmi spune cu o voce indiferentă, fără să-şi ridice capul.

Aştept câteva secunde; sper că mă va privi. Continuă să-şi vadă de treabă. Mă ignoră complet. Îmi strâng pumnii şi păşesc cu grijă spre scaunele din faţa biroului. Mă aşez cu grijă; pun geanta şi hârtiile pe cel din faţa mea. Îmi rotesc ochii prin încăpere. Privesc masa rotundă de lângă geam, plină cu tot felul de hârtii care stau să cadă. Lângă uşă se află o canapea şi un fotoliu de piele, iar în dreptul lor o mică măsuţă de sticlă.

Pereţii albi sunt acoperiţi de tablouri. În majoritatea apare tânărul din dreptul meu.

Aud cum mişcă foile, dar nu am curajul să-l privesc. Fără să-mi dau seama, încep să-mi frământ mâinile.

-Îţi place? întreabă după un minut, iar eu întorc capul speriată.

Zâmbeşte când vede rapiditatea cu care am întors privirea şi se lasă pe spătarul scaunului de piele.

-Biroul, specifică.

-Ăăă, da, mă bâlbâi. E frumos.

-Mă bucur că îţi place, pentru că nu cred că ne-am putea înţelege dacă nu ai accepta gusturile mele, vorbeşte cu amuzament. Privirea începe să-i coboare pe corpul meu.

Urmez direcţia ochilor lui şi observ decolteul pe care îl are bluza. Înţeleg la ce s-a referit Mădălina şi tuşesc încet. Îmi încrucişez mâinile la piept. Sper că înţelege aluzia mea.”

*

 

See you there 🙂