Lună: Mai 2012

Cât e risipă, cât e prostie?

Publicat pe Actualizat pe

Nu suntem nemuritori, cu toate că ne place să credem asta. Mulți dintre noi nici măcar nu prind vârsta de 30 de ani, în timp ce alții duc în spate un secol de trăiri intense, sentimente, amintiri. Cu toate acestea, nu știm sau nu vrem să trăim cu adevărat. Ne pierdem cu timpul, ne lăsăm duși de curent în mijloc oceanului, loc din care nu mai știm să ne întoarcem la mal. Risipim clipe importante, pe care ajungem să le regretăm mai apoi, când deja este prea târziu.

Respirăm, bem, dormim, iar timpul trece pe lângă noi fără să ne dăm seama. Și, cel mai important dintre toate, ne temem de moarte. Ne e frică de ea, nu pentru că ar fi incredibil de neagră, ci pentru că nu o cunoaștem. Până acum nu s-a întors nimeni de-acolo să ne povestească cu lux de amănunte cum stau lucrurile după ce te duci. Este un mister total, dar și un eveniment iminent. Este provocarea noastră supremă. Ne-o imaginăm prin tot felul de teorii, unele sumbre, altele pline de speranță. Visăm că vom ajunge sus, la nori, dar ne e groază să credem că putem termina în cazanul în jurul căruia flăcările de zece metri topesc totul în jur.

Luăm în considerare posibilitatea existenței unei vieți viitoare, doar ca să ne mai putem prelungi aventura. Ne dorim ca la final să ne putem reîncarna fie și într-o râmă, totul doar pentru a lungi „viața” cu două secunde, dacă mai mult nu se poate. Credem în tot ce auzim, dar nu ne dăm seama că viața asta pe care o avem acum e una singură, și trece atât de repede, precum nisipul care se scurge într-o clepsidră. Trece, trece, iar noi odată cu ea.

Însă ce avem acum se pierde, fără vreo șansă de a mai fi recuperat vreodată.

Și atunci? Cum facem să distrugem rutina și să descoperim, fie și în ultimul ceas, cum se trăiește de fapt?

Articol participant-Most Wanted

Vorbe goale

Publicat pe

Promitem lucruri pe care știm că nu le vom îndeplini niciodată. Spunem cuvinte în care nu credem, doar pentru că așa părem mai credibili în fața celorlalți. Așteptăm ca lumea să ne ofere totul, când noi nu putem da nici măcar o parte infimă din ceea ce ne dorim.

Ne amăgim mereu, în fiecare zi, cu fiecare cuvânt rostit. Ne amăgim că putem muta munții din loc, când de fapt nu suntem capabili nici să-i privim. Ne amăgim că suntem puternici, încrezători, siguri pe noi, deși ne e teamă.

Ne ascundem cât de mult putem. Nu putem fi cine suntem cu adevărat, pentru că ne e teamă că ceea ce am descoperi nu ne-ar plăcea. Așa că jucăm teatru, ne acoperim cu măști și uităm tot ceea ce ne reprezintă de fapt. Pentru că ne e frică de necunoscut, de ceea ce nu știm despre noi. Pentru că, de fapt, nu vrem să ne cunoaștem.

Ne uităm pe noi și ajungem să fim străini în propria noastră lume. Și totul se transformă doar în vorbe goale.

 

 

Singurătatea… nu e singură.

Publicat pe Actualizat pe

Obișnuim să ne conducem viața după diferite tipare: un grup de prieteni buni, anumite reguli și principii, diverse tabieturi care ne fac fericiți. Avem, fie că recunoaștem, fie că nu, propria noastră bulă de plastic, o mantie invizibilă care ne ține departe de pericole. Tot ceea ce ne înconjoară pentru că ne face nouă plăcere, de fapt, ne protejează de tot ceea ce cunoaștem, precum pereții unei căsuțe aflate în mijlocul oceanului. Ne ține departe de ce nu știm, ce nu ne place. Ne protejează în același mod în care o mamă își protejează puii abia născuți. Acceptăm protecția fără să comentăm, pentru că ne place să credem că va fi acolo mereu.

Însă ce facem atunci când pereții se dărâmă și ne trezim singuri, în mijlocul unui ocean furios și nemărginit? Încotro o luăm ca să ajungem înapoi la mal, unde ne așteaptă siguranța pierdută? Cum și cu ce luptăm ca să ne apărăm, singuri, într-o lume pe care n-o cunoaștem? Cum supraviețuim în aceeași lume în care ieri ne simțeam în al nouălea cer?

Deschidem ochii brusc și tot ceea ce a fost acolo acum o secundă dispare. Suntem doar noi, cu sufletul și conștiința noastră, într-o lume străină. Încă nu există nicio formulă care să ne învețe cum să supraviețuim fără să suferim prea rău. Pentru că, oricât de mult ne-ar plăcea să negăm, doare să ne trezim singuri dintr-o dată. Doare să pierdem tot ceea ce ne-a făcut bine până acum.

Dar, cum prea bine se spune, fiecare sfârșit este un nou început. Fiecare ușă închisă duce către o altă casă, mult mai bună decât cea la care am mers la început. E complicat, ce-i drept, să ne conturăm drumul spre altceva, dar, la final, când redescoperim, sub altă formă, siguranța pe care am pierdut-o, ne dăm seama că tot efortul și toată durerea au meritat.

Până la urmă, nimeni nu este complet singur pe lume. Și singurătatea preferă puțină companie. 🙂

Articol înscris la Concursul „Moștenirea”

Categoria „Principii și sfaturi de viață”

Ediția 2012